Eutanasia
(rezumat)

Potrivit Revelatiei si învataturii Bisericii, viata omeneasca (atât în sens crestin si duhovnicesc, cât si în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu pentru ca vine de la Dumnezeu, stapânul ei absolut.

Fiind creata de Dumnezeu, viata umana este intrinsec buna si merita ca totdeauna sa fie respectata si aparata, fie ca se va manifesta în mod plenar, fie ca va exista cu deficiente datorita unor cauze cunoscute sau necunoscute.

Ca fiinte create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intram în si iesim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizeaza însa între intrarea si iesirea ei în/din istorie.

De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabila fata de propria-i viata. La fel si atitudinea societatii fata de viata membrilor ei a fost variabila.

Crestinismul însa, cu viziunea sa privind, pe de o parte viata si sensul acesteia, iar pe de alta parte originea suferintei si a rostului acesteia (îngaduit de Dumnezeu), a adus modificari radicale în ceea ce priveste respectul fata de viata omeneasca. Viata în trup este viata a persoanei, iar de viata persoanei umane nimeni nu poate dispune dupa bunul sau plac; persoana chiar în suferinta, are o valoare inestimabila. Iar, suferinta, când nu este consecinta imediata sau îndepartata a unor pacate, este o realitate îngaduita de Dumnezeu, stiut fiind ca „ suferinta aduce rabdare si rabdarea încercare, iar încercarea, nadejde” ( Rom. 5, 3-4). De aceea Dumnezeu a poruncit: „Sa nu ucizi!” ( Exod. 20, 13). Persoana nu se epuizeaza în viata sa biologica, nici nu se realizeaza exclusiv în conditia sa pamânteasca, iar viata în sensul biologic al cuvântului, este conditia fundamentala în vederea pregatirii persoanei umane pentru Împaratia lui Dumnezeu.

Pierzând sensul transcendent al fiintei umane, omul modern nu mai este capabil sa recunoasca valoarea inviolabila a propriei vieti, ajungând astfel, în situatia de a propune eliberarea de viata ca si cum ea ar fi un simplu obiect. Potrivit Declaratiei Drepturilor Omului, „prin eutanasie se întelege o actiune sau o omisiune care, prin natura sa sau prin intentii, provoaca moartea în scopul eliberarii de orice durere”. Eutanasia se situeaza deodata la nivelul intentiilor si al metodelor folosite. Desi societatea general – umana evalueaza fara a tine cont totdeauna de valorile crestine promovate de Biserica, crestinismul respinge orice actiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vietii cuiva si orice modalitate prin care cineva ar încerca sa-si ridice viata.

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificata în functie de doua criterii:

1. Dupa modul si mijloacele de realizare (eutanasia activa sau pasiva)
2. În functie de acordul bolnavului( voluntara, nonvoluntara si involuntara)

De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalitati secularizate care are pretentia ca omul are dreptul sa dispuna de viata lui si a altuia. Eutanasia este si expresia unei etici hedoniste si utilitariste care nu vad si rostul suferintei.

Crestinismul nu exclude suferinta. Aceasta este o realitate pe care Mântuitorul Hristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci si-a asumat-o. A fi crestin înseamna a participa la viata în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmând, asadar, lui Hristos, prin suferinta ta, participi într-un anume fel la suferinta si patimile lui Hristos. Mântuitorul Hristos nu a asumat suferinta în mod inutil. Prin urmare nu exista suferinta inutila. În absurdul ei (în mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si pentru cei din jur, rost pe care însa nu-l putem descifra întotdeauna. Dar el este! Asa cum suferinta lui Hristos a avut sens- Învierea- si suferinta noastra are rostul ei: este o experienta cu adevarat rascumparatoare , când va fi raportata la Hristos.

Fie ca este activa sau pasiva, eutanasia ramane un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viata lui, nici la viata vreunui semen de-al sau pentru ca, în ultima instanta, aceasta înseamna atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.

Medicul (si nimeni altcineva) nu are dreptul sa ridice viata vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; asadar, cel care nu poate da cuiva viata nu i-o poate lua. Ca instrument si mijlocitor prin care Dumnezeu lucreaza, medicul (valorificând vocatia si menirea sa) este dator sa aline suferintele, dar nu are dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii.

În cazul în care sfârsitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grabim acest sfârsit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu consta în curmarea vietii cuiva din mila pentru a-l scapa de dureri, ci a-l ajuta sa suporte durerea pana în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie sa ramâna rezultatul unui proces natural si, pe cat posibil, în deplina constienta si cu deplina constiinta. Datoria noastra si în special scopul medicilor este de a fi în slujba vietii pâna la capatul acesteia; or omul traieste chiar si atunci când se afla în stadiul terminal al vietii fizice.

În cazul bolilor incurabile, Biserica recomanda folosirea tuturor mijloacelor în vederea usurarii durerii provocata de boala: în primul rând a celor de natura spirituala, intelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovniceasca, rugaciune si sustinere morala, iar în al doilea rând, de natura medicala, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzatoare si a tratamentelor paleative.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicala, nici economica. Medicul care o practica si-a încalcat menirea si comite un pacat grav, condamnat de Dumnezeu si detestat de Biserica. Pentru evitarea unui asemenea pacat este nevoie de o informare corecta cu privire la gravitatea lui si cu privire la sensul vietii.

Moartea fizica este o realitate prin care trece orice fiinta creata. Atunci când survine în viata omului, cu sau fara suferinta, aceasta trebuie privita ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împaratia vesnica a lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.

Birourile de presa ale Patriarhiei Române si Arhiepiscopiei Bucurestilor
( 7 IULIE 2005 )